De ce patrimoniul religios continuă să fie relevant

Image: Patrick Fore / Unsplash.com

Dr. Daniel Moulin-Stożek, cercetător la Universitatea din Birmingham, scrie: „Statele națiune din Europa au adoptat atitudini diferite față de locul religiei în învățământul public, reprezentând adesea înțelegeri istorice între biserică și stat. Totuși, indiferent ce tip de școală frecventează tinerii sau ce programă școlară urmează, patrimoniul cultural continuă să fie important pentru elevi, profesori și colectivități.”

Poate părea o afirmație curajoasă. La urma urmei, deși modelele de secularizare variază de la națiune la națiune, în Europa se face simțită o tendință generală de ne-participare și ne-identificare cu creștinismul, cu precădere în rândul tinerilor.

Patrimoniul religios este important din mai multe motive. Un aspect important din acest punct de vedere este „patrimoniul” ca manifestare a trecutului. Majoritatea evenimentelor și festivalurilor culturale se raportează din punct de vedere istoric la religie, adeseori la conflictele religioase. Spre exemplu, în Anglia, pe 5 noiembrie, se aprind focuri în aer liber și focuri de artificii pentru a sărbători eșecul complotului catolic ce viza răsturnarea parlamentului și uciderea regelui protestant Iacob I. Această populară tradiție presupune și acum arderea unei efigii a lui „Guy” – trădătorul care a fost descoperit cu butoaie de praf de pușcă sub clădirea Parlamentului în 1605.

Școlile, persoanele și comunitățile se înscriu în procese subordonate istoriei, care, într-o anumită măsură, nu pot fi evitate. Un exemplu evident este Crăciunul, care este în continuare marcat în majoritatea școlilor laice din Europa. Acesta ridică întrebări în privința distincției dintre practicile „religioase” și „laice”. Deși mulți creștini laici sărbătoresc organizând petreceri și oferind cadouri, punând tot mai puțin accentul pe conținutul „religios”, acest tip de practici pot fi un indicator al unor conexiuni culturale mai profunde și, prin urmare, pot constitui bariere între grupuri de elevi în contexte diverse din punct de vedere religios.

Indiferent de contextul școlar în care activează, profesorii nu pot ignora importanța patrimoniului cultural pentru elevi și comunități. Spre exemplu, majoritatea calendarelor școlare sunt organizare în funcție de normele culturale dominante, „vacanța de Crăciun” fiind un exemplu pertinent.

Pentru a putea înțelege și a se orienta în raport cu aceste chestiuni, un concept util pentru profesori se dovedește cel de identitate. Unul dintre cei mai utilizați termeni din științele sociale, identitatea oferă un cadru de analiză a modului în care elevii se percep și sunt percepuți.

Primul lucru pe care trebuie să-l știe profesorii este că identitatea nu poate exista în afara unui sistem de reprezentare. În școli, profesorii nu pot evita să facă reprezentări culturale prin intermediul programei școlare. În plus, în școli, profesorii și elevii îi pot clasifica pe oameni în categorii folosind aceste reprezentări și le pot atribui identități.

Spre exemplu, definiția „musulmanului” este reprezentată în mass-media, publicată pe rețelele sociale și poate chiar reprezentată în programa de studii. Această etichetă poate fi apoi atribuită elevilor de profesori și alți elevi, chiar dacă respectivii elevi nu se identifică cu acea reprezentare. Acest lucru este valabil pentru toate identitățile, cu precădere pentru minoritățile stigmatizate. O elevă mi s-a confesat odată că, deși nu se considera evreică, avea rădăcini evreiești. Indiferent ce ar fi făcut sau spus, odată ce această informație ar fi fost cunoscută, ar fi fost mereu etichetată drept „evreică”.

Prin urmare, școlile și profesorii au o responsabilitate enormă. Grație acțiunilor de reprezentare și atribuire, aceștia creează mijloacele prin intermediul cărora tinerii se identifică sau îi identifică pe alții. Festivalurile și alte manifestări ale patrimoniului cultural influențează modul în care oamenii se definesc public sau se identifică cu un grup sau o tradiție. Recunoscându-le, oamenilor le este mai ușor să fie ei înșiși. Cu toate acestea, o practică pedagogică bună va depăși întotdeauna concepțiile binare și limitările identităților stereotipe fixe.

Din păcate, programele de studii și tradițiile școlare se sprijină adesea pe cunoștințe pedagogizate, care consolidează reprezentările statice și esențializate de „cultură”, „religie” și „patrimoniu”. Elevii, asemenea restului populației, rareori se încadrează cu exactitate în aceste categorii, rămânând în afara acestora.

Prin urmare, este esențial ca profesorii și elevii să înțeleagă elasticitatea frontierelor create de practicile și tradițiile culturale. Aceasta nu numai că oferă elevilor libertatea de a se reprezenta, dar și permite celor aparținând altor culturi să recunoască, ba chiar să participe la sărbătorile celorlalți, atunci când este cazul. În clipa în care se atinge un asemenea grad de deschidere, școlile devin locuri în care individul poate fi el însuși, iar diferite comunități pot prospera împreună.


Dr. Daniel Moulin-Stożek este cercetător la Centrul Jubilee al Universității Birmingham. El a studiat la Universitatea Oxford și a ocupat diferite posturi în mai multe instituții. De asemenea, este redactor-adjunct al Journal of Beliefs and Values, iar actualmente lucrează la proiectul The Life of the Religious Education Teacher.